Sunt 25 de luni

Sunt deja 7 luni de când a început schimbarea...impropriu spus schimbare.

De fapt, ce ce se întâmplă cu mine acum, e revenirea către sine și către adevărul incontestabil care face Pământul să se învârtă.

Încep să revin ușor, ușor la realitate, să înlătur toată ceața din mintea mea și tot noroiul depus pe tălpile mele.

Ce să mai zic de sufletul meu, care zâmbește din interior spre exterior, prin toate organele, prin toți porii, cu toată lumina sa, nevăzută ochilor închiși.

În Universul acesta, în care totul se transformă și nimic nu se pierde, încep și eu să mă alătur acestui val incontestabil și mă strădui cu tot ce am să fiu în armonie cu el, să accept schimbarea și să îi dau șansa spiritului meu să revină în armonia veșnică pe care o caută de atâția ani.

Mă tot întreb, oare câte cicluri de viață parcurge un spirit pentru a evolua și ce înseamnă această evoluție...parca timpul acesta pămîntesc se scurge atât de rapid, învățarea e mult mai lenta decît mă așteptam.

De când am început să înțeleg ce se întâmplă cu mine, inconștient am realizat un plan în mintea mea, ca doar pentru ce e buna mintea, daca nu pentru planificare...Și planul din mintea mea spunea că în câteva luni o să mă pun pe picioare. Ce naivitate să îmi inchipui că, în câteva luni, pot să îmi fac ordine în mintea în care am construit atâtea castele de nisip timp de 28 de ani...în viața asta, atât cât pot eu să îmi aduc aminte.

Partea cea mai neplăcută e că mi-am format așa de multe obiceiuri nocive și mai ales că am uitat că omul este alcătuit din 3 mari componente, trup, minte și spirit....ok, am înțeles că mintea a făcut ce a putut pe moment, dar sufletul cui îl las? De el cine se ocupă?

Aici e răspunsul pe care inconștient îl caut și îl căutam...cum pot eu, după 5 ani de terapie, cu toate beneficiile pe care mi le-a adus terapia și cu toate upgrade-urile mele, să simt că este un ceva acolo în mine care din contră, a devenit și mai disperat să se manifeste și care, cu trecerea timpului a devenit mai bolnav și mai puternic, luând cu asalt conștientul până la limita nebuniei și a zis S T O P! Până aici!

Eu sunt adevărul pe care îl cauți în zadar de atâția ani în exteriorul tău, Eu sunt ceea ce cauți și motivul pentru care fugi de colo, colo ca o disperata să îți distragi atenția (inconștient desigur) și tot eu, sinele tău real, NU ÎȚI MAI DAU VOIE SĂ FUGI DE CEEA CE EȘTI CU ADEVĂRAT! Eu sunt cel pe care l-ai închis în mijlocul apelor și te-ai făcut că nu îl auzi cum strigă din interior, adu-ți aminte cine ești și de ce ești aici.

Poate că sunt puțini dintre pământeni care văd lumea în adevărata ei formă, dar eu, de copil am știut că am ceva de făcut în viața asta, am simțit întotdeauna că am un scop pe care nu l-am descoperit încă și am simțit că în viața asta am de făcut ceva important și că nu mai am timp, sentimentul ăsta că nu mai am timp și că asta e ultima mea șansă, mă cuprinde uneori. Îmi dă anxietate, dar mult mai puțin în comparație cu ideea că aș putea să îmi continui viața ca până acum, după placul celorlalți, să fiu așa cum vor ceilalți, în complet acord cu dorințele lor și cu manifestările lor.

Eu sunt o luptătoare, așa cum am luptat împotriva curenților care m-au încojurat atâția ani, așa am nevoie să fiu în continuare, să îmi aduc aminte cine sunt și să nu renunț la principiile și valorile care mă definesc, să îmi construiesc in continuare propriul meu drum și să îl urmez așa cum știu eu, așa cum am făcut până acum, atâția ani.

Eu știu că nu sunt nebună, și așa cum am fost de cand eram copil, așa sunt și acum sau încep să fiu din nou. Și ce dacă sunt naivă?! Chiar nu mă preocupă orgoliile și lucrurile materiale exagerate care distrug frumosul atât de firesc în această lume.

*scris in iulie 2020